Feeds:
Articole
Comentarii

oldies but goldies

Not in this weather

O reclama care mi-a placut foarte mult:

The Five Stages of Grief

1-Denial-„this can’t be happening to me”

2-Anger-„why me?”

3-Bargaining

4-Depression

5-Acceptance

big brother is thinking for you

Trecand de termenii economici, de faptul ca acest film nu are subtitrare, trecand peste problemele noastre de zi cu zi, acest film trebuie vazut daca iti pasa de ceea ce se va intampla in viitorul apropiat. Iar atunci cand mancarea se va da din nou pe cartele, cand saci de bani vor arde pentru cateva grade in plus in casa, ei vor zice: noi am tras semnalul de alarma, voi ati ales sa fiti nepasatori, sa va complaceti in viata voastra lipsita de un sens anume si sa lasati pe altii sa gandeasca in locul vostru. Schimbarea va veni ca o avalansa peste cei care nu sunt pregatiti sa-i faca fata. Vom deveni scalvii unui sistem iar dreptul la libertate cu care se naste fiecare om va fi anulat. Statul global nu va functiona in interesul omului de rand – masele vor functiona in interesul sistemului.
Sunt curios cati dintre voi veti avea curiozitatea sa urmariti acest documentar si cati vor crede ca este o amenintare reala sau doar o alta teorie a conspiratiei.
A si apropo, Barak Obama a dat o lege prin care guvernul poate intrerupe internetul in america daca internetul este vazut ca o „amenintare” la adresa Statului. How sick is that?!

ironic, nu?

Why we fight?

Am lipsit ceva timp, nu am vrut sa ma tradez in vrun fel sau sa-mi tradez starea de spirit. Am invatat ca e mai bine sa te lupti singur cu ceea ce te doare. Daca impartasesti, cei de langa tine te vor crede slab si te vor lovi de cate ori au ocazia.
Sunt egoist, la mai multe nivele, dar acum ma refer doar la faptul ca nu va voi impartasi povestea mea, nici ceea ce am invatat din ea. Sunt lucruri pe care oricum cine le citeste le uita cand da „X”. Trebuie sa treci prin asa ceva, sa tipi putin de nervi si furie in adancul tau, sa scoti 3 perisori albi pe care ii vei vana apoi cu penseta si sa iei o foaie de hartie pe care sa treci inventarul unei experiente. Ii zic experienta pentru ca momentan cuvantul relatie imi provoaca valuri de scarba si am deja probleme cu stomacul.
{eram intr-un bar, ravers sau ceva de genu, aveam la masa 4 omuleti si doua putze, unul din ei mai guraliv de felul lui baga fel de fel de tampenii cu un debit idiot (ce-mi place asta – debit idiot). In prealabil imi cumparasem cateva plicuri de smecta de la farmacie pentru ca am probleme cu stomacul de ceva timp incoa, zici ca-s blestemat, nu pot sa mananc nimic calumea. Ma ridic, ma uiti la cei de la masa, se face liniste, bag mana la piept, scot un plic de smecta si-i zic amicului meu drag: You’re full of shit, have a smecta.}
Inventarul unei relatii… mereu mi-a fost frica sa fac asta, in subconstient inca mai speram ca va mai fi ceva, candva, asa cum atunci cand vezi un om mort te uiti cu teama si respect la el fara sa ii scotocesti prin buzunare. De data asta am dezbracat de tot „mortul” si am pus frumos pe foaie, cu liniuta, ce si cum am invatat, ce-am pierdut, ce-am realizat, cum ar fi fost fara, cum ar fi fost CU in continuare. In mod normal nu sunt un tip extrem de organizat, nu imi place sa categorizez, nu imi place ordinea impusa, urasc liniutele. De data asta insa era necesar. Pentru mine. Dupa 3 ore de brainstorming tin foaia plina de liniute pe-o parte si pe alta. Aprind o tigara. Cu grija dau foc la foaie din acelasi foc cu care am aprins tigara. Cand flacara ajunge la degete ii dau drumu jos pentru a fi inghitita complet de foc. De ce am luptat? Pentru un gram de cenusa imprastiat de vantul rasaritului?
Pana la urma asta ajungem cu totii, mai devreme sau mai tarziu, un pumn de cenusa. Aruncat in mare, sau pe un deal, sau pe un varf de munte. Din pumnul ala de cenusa nimeni nu va vedea „liniutele” trase. Vor disparea fara nici o urma.
Pentru ce luptam?
Unul ar zice ca merita sa lupti ca sa poti sa ajungi sa privesti calm cum altul scrie pe blog ca i se rup prezervativele cu femeia cu care acum o luna iti faceai planuri pentru dracu stie ce in viata.
Altul ar zice ca lupti pentru a avea taria sa fii nesimtit fata de o femeie. Sa o chemi la tine, sa o futi in toate felurile si sa te oferi sa ii imprumuti bani de taxi si de tigari. Sa poti sa-i soptesti la ureche cand o conduci la taxi ca atunci cand va ajunge acasa si va pune pachetul de tigari pe masa sa se uite in ochii lu’ sorasa-sa si sa zica:”uite ce fac eu pentru tine”. Cu toate ca astea sunt ultimele cuvinte pe care i le vei mai sopti vreodata la ureche.
De ce oare te simti bine sa-ti strige urcandu-se in taxi: PORCULE.
Pentru ce merita cu adevarat sa lupti? Pentru o slujba? Pentru o siguranta? Pentru un cont in banca sau pentru benzina in masina? Pentru o casa a ta? Pentru iubire?
Cand esti acolo jos, la 2 metri sub pamant sau cand plutesti dus de vant sau de apa sub forma de cenusa ce-ti mai ramane din toate astea?
Lupti ca prostu o viata intreaga si cand iti dai seama ca e gata realizezi ca ai fost prea ocupat luptand ca sa mai si traiesti viata respectiva.
M-am plictisit sa lupt pentru altii, pentru o relatie sau cum spunea fosta: „lupta in pula mea pentru mine”. Sigur, data viitoare draga. Momentan lupt doar pentru a gusta viata, pentru a trai momentul, pentru a realiza ca traiesc. Eu de asta lupt. Pentru a fi liber, neconstrans de altii sau altele, necicalit la cap zilnic, ne futut la melodie. Amin.

inmormantarea la romani

Am fost azi la o inmormantare. Nu suport inmormantarile, nu-mi plac cimitirele. Cu toate astea, cateodata trebuie sa mergi sa aduci un ultim omagiu unei persoane pe care ai cunoscut-o sau care a insemnat foarte mult pentru cineva pe care cunosti. Nimic rau in asta. Datinile romanilor in schimb ma omoara incet.
Adica, dupa ce ca toata lumea e cu lacrimi in ochi, cu nodul in gat si pana si cainii din cimitir par ca plang (cainii din cimitir nu latra niciodata la inmormantari, disciplina totala), dupa ce ca persoana la care ai tinut si care ti-a animat viata urmeaza sa dispara sub pamant pentru totdeauna, mai vin si badaranii aia de se ocupa de inmormantari si pun capacul peste sicriu si incep sa bata cuie in el. Asta in mijlocul intregii adunari de oameni. Mi-am adus aminte azi de o zi asemanatoare, acum 15 ani, si simteam cum fiecare cui pe care il bat aia in sicriu mi-l bat in inima. N-am suportat si m-am departat de cortegiu funerar. De atunci tot incerc sa-mi revin.
Obiceiuri idioate mai au si romanii astia.

damn nice guitar…